Oamenii, prin firea lor, au nevoie de frumos. Aşa cred. Uneori se simte acut şi nevoia de normal, mai ales când vremurile sunt aşa cum sunt. Peste tot căutăm frumosul, căutăm normalul, asta pentru a avea la ce ne raporta. Spunem că în România oamenii s-au urâţit, politicienii spun minciuni, dar, privindu-ne în oglindă, obeservăm că noi înşine am devenit duri şinemiloşi.
De vină sunt doar timpurile pe care le trăim? Uneori avem nevoie de poveşti, poveşti adevărate, de întoarcere în timp, de istorie, avem nevoie să ne putem demonstra că Bucureştiul nu a fost numit degeaba Micul Paris. Avem nevoie de acel parfum de vechi, avem nevoie să ajungem la rădăcini. Comuniştii au distrus dovezile faptului că în România nu toţi oamenii proveneau din iobagi, din tată-n fiu, tocmai pentru a putea implementa cu forţa o idee neveridică: cu toţii suntem la fel. Nu, nu suntem. Fiecare este unic şi irepetabil. Cu toţii suntem egali. Nu, din naştere suntem inegali, trebuie să luptăm doar pentru o egalitate de şanse. (continuare)
Îmi amintesc, de exemplu, de multele discuţii pe care le-am avut cu Alexandra Sianou, iubita mea colegă din Consiliul de Conducere al Comunităţii române, la acea vreme. Era demult, acum mulţi ani şi, într-un apartament cu pisici zburdalnice, Sanda îmi povestea o grămadă de minunăţii despre Bucureştiul de altădată. Erau alte vremuri şi pentru noi, numai că Sanda îmi spunea poveşti, poveşti necunoscute… despre o lume pe care o întâlnisem, poate, doar în cărţi. Sanda avea o soră la Paris, Irina, care era o apropiată a Reginei Ana. Am mai avut o prietenă care-mi dezvăluia, tot pe atunci, viaţa elitistă pariziană, o mare pianistă, care s-a stins, din păcate, dar care a apucat să mă introdcă în această lume a fastului şi bunului gust, lăsându-mă, aşa cum v-am spus, să visez la frumosul de care cu toţii avem atâta nevoie. Pentru că Regele va vorbi în Parlamentul României la data de 25 octombrie, zi în care Majestatea Sa va împlini rotunda sumă de 90 de ani…m-am lăsat furată de aceste amintiri…regale. Iertaţi-mă, dar n-am uitat că am rămas în anul 1947 şi n- am uitat că v-am promis o saga, nu am uitat că am jurat să vă spun poveşti frumoase şi inedite. În articolul trecut v-am prezentat o Tabletă, scrisă de Tudor Arghezi, intitulată „ O familie românească”, precizându-vă că este vorba despre familiile Şteflea şi Lupaş. Este momentul să facem cunoştinţă cu Generalul de Armată Ilie Şteflea (n. 29 martie 1887, Sălişte, Sibiu – d. 21 mai 1946, Bucureşti), fost general şi politician român, şef al Marelui Stat Major, în perioada 20 ianuarie 1942 – 23 august 1944, care a luptat în cele două Războaie Mondiale. Nimic, niciodată nu este întâmplător, fostul şef al Statului Major este bunicul unui distins diplomat român, un om pe care poate-l cunoaşteţi, dar despre care nu ştiţi nimic. Vom ajunge…în 1620, la Constantinopol, pentru a semnala atestarea familiei bunicii, Chrisanta Mavrodin-Şteflea, de către reputatul istoric Constantin Gane, într-o lucrare din 1939.
Ne vom întoarce în timp până în 1762, plecând din Toscana şi ajungând în Prusia şi Imperiul Austro-ungar…în articolele viitoare. Vă promit o călătorie minunată! Deocamdată focalizăm figura remarcabilă a lui Ilie Şteflea, cel care a contribuit covârşitor la românismul adânc înrădăcinat în sufletul nepotului său. E şi aşa…un context…Se discută foarte mult despre decizia României de la 23 August 1944, despre mareşalul Ion Antonescu şi cred că a venit timpul să putem prezenta figurile unor oameni care fac parte din istoria noastră, au scris pagini de aur, dar care ne sunt, totuşi, atât de necunoscuţi. Se pare că a venit ora să vorbim despre oameni care au cinstit drapelul ţării, dar despre care informaţiile sunt atât de puţine…că numai imixtiunea comunistă în Istoria României poate explica această carenţă. Ridic un văl şi vă dezvălui cartea de vizită a generalului, şeful Marelui Stat Major, aşa cum nu a fost ea consemnată în cărţile noastre de istorie.
Fără să vă răpesc plăcerea de a descoperi singuri, pe Internet, date cunoscute de toată lumea despre Ilie Şteflea, vă prezint, în exclusivitate şi premieră, un document, care, în afara importanţei istorice pe care o are, reprezintă cea mai scurtă şi punctuală notă biografică. Prezentarea este făcută de însăşi fiica generalului, Anca Şteflea. Repezentantul diplomaţiei române pe tărâmul lui Homer confirmă că mama sa a mai făcut o prezentare, mai complexă, de această dată, în 1967, sub titlul“Tatăl meu, generalul Ilie Şteflea”. Aşa cum deja ştim Nicolae Ceauşescu s-a depărtat, la un moment dat, de politica Moscovei şi a modificat unele texte din istorie, apropiindu-le de adevăr, printre acestea şi cel referitor la faptul că Armata Roşie ar fi fost cea care ar fi eliberat România. Au început, la acea vreme, să apară câteva articole în Magazinul Istoric, sub semnătura fratelui lui ,gen. Ilie Ceauşescu, în care era evidenţiat rolul Armatei Române. Unul dintre aceste articole a fost dedicat generalului Ilie Şteflea şi avea titlul ” Şeful Marelui Stat Major rezistă presiunilor Wehrmachtului” şi avea şi o fotografie. În acel articol apare, pentru prima dată, şi răspunsul generalului român la mesajul trimis de Hitler, în noaptea de 23/24 August, prin generalul Freissner, şi prin care Furerul îi cerea lui Şteflea să nu asculte mesajul regal, să ia conducerea unui Guvern militar şi să continue lupta. Răspunsul a fost: “Merg cu Ţara şi cu Regele”. Tot atunci a fost instalată şi o vitrină la Muzeul Militar, în care au fost expuse obiecte personale, donate Anca Şteflea.
Ioana Diaconu
#Ilie Şteflea
S-a născut la 11 aprilie 1888, la Sălişte, judeţul Sibiu, într-o veche familie, atestată documentar din 1602, care numără multe generaţii de oieri, preoţi şi primari. În munţii Cibinului se înalţă, cu vârful la 2240m, sălbatic, acoperit de păduri şi păşuni, muntele Ştefleşti, al cărui nume a rămas până şi astăzi neschimbat pe harta ţării. Silită de greutăţile economice ridicate de administraţia austro-ungară, familia sa, ca multe altele din Mărginime, trece munţii cu întreaga gospodărie şi se stabileşte în Dobrogea.
Ilie Şteflea urmează şcoala primară la Medgidia, gimnaziul la Constanţa şi cursul superior la liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Absolvent al Şcolii Militare de Infanterie pentru ofiţeri activi, şeful promoţiei 1909, este repartizat, sublocotenent, laRegimentul 34 Infanterie din Constanţa.
În 1915 este trimis de Marele Stat Major într-o misiune de spionaj pe Valea Timişului şi Braşov. Căpitan, în 1916, a participat la luptele din Dobrogea. Grav rănit în lupta de la Turtucaia, cu rotula piciorului drept zdrobită, este numit ofiţer-instructor laŞcoala de Ofiţeri de Infanterie din Botoşani, în 1917.
Conlucrând cu misiunea militară franceză, a reuşit să introducă, în rândul oştirii, procedee de luptă ale unităţilor de infanterie, după doctrina şi experienţa de război a armatei franceze. Instrucţia şi exerciţiile de luptă model, redactate de el, au servit ca unic îndreptar pentru toţi ofiţerii de infanterie. Opera şi numele maiorului Şteflea încep să devină cunoscute în întreaga oştire.
După absolvirea Şcolii Superioare de Război, locotenent-colonelul Şteflea face un stagiu, ca asistent, la Cursurile de aplicaţie din Franţa
(Versailles, Mourmelon, etc), unde comandanţii francezi apreciază, în mod deosebit, temeinicele sale cunoştinţe.
Încă din 1923 începe colaborarea pentru următoarele lucrări: „Tactica Infanteriei”, în cinci părţi, „Lupta Infanteriei în apărare”, „Instrucţia de luptă a Infanteriei”, „Directivele”, diferite alte cursuri de specialitate. A fost 8 ani instructor şi profesor la Şcolile pregătitoare şi Centre de Instrucţie.
Între anii 1928 şi 1930 se află comandant al Regimentului „2 Vănători de Gradă” şi timp de 14 ani a fost profesor de Tactica Infanteriei şi Tactică Generală la Şcoala Sueprioară de Război şi profesor la Cursurile de pregătire pentru ofiţeri superiori şi comandanţi de mari unităţi.
Între 1 XII 1937 şi 22 a V-a 1939 a fost directorul Şcolii Superioare de Război, apoi subşef (adjunct) al Marelui Stat Major şi subsecretar de stat la ministerul de Război.
La 16 VII-a 1941 ia comanda Diviziei a III-a Infanterie, pe front şi la 17 XI 1941 este decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, pentru bravură şi dexteritatea (curajul şi îndemânarea) cu care şi-a comandat Divizia.
La 20 I 1942 este numit şef al Marelui stat Major şi, începând din 20 octombrie 1943 este şi ministru Secretar de Stat.
La 23 August 1944 preia comanda Armatei a IV-a, pe front şi este înlocuit la conducerea Marelui Stat Major. Organizează capturarea Coloanei germane, în fruntea căreia se afla generalul-locotenent aviator Gerstenberg, care ordonase bombardarea Bucureştiului.
În noaptea de 23/24 August dă ordin celor 5 Corpuri de Armată să înceteze ostilităţile şi să înceapă retragerea. La 31 august 1944 întocmeşte un raport la cererea ministrului de Război. La 11 octombrie 1944 este arestat. Anchetat de Tribunalul Poporului, începând din aprilie 1945, moare fulgerător la 21 mai 1946.
#Ordine şi medalii
Ilie Şteflea a fost decorat în Primul şi al Doilea Război Mondial cu:
Ordinul Coroana României– cu spadă şi panglică de Virtute Militară
Ordinul Steaua României – cu spadă şi panglică de Virtute Militară
Ordinul Mihai Viteazul – 7 VI 1941
Ordinul Virtutea Aeronautică– cu spadă, clasa Crucea de Aur, cu prima şi a doua baretă- Cavaler
Crucea de Fier, clasa a II-a, la 12.10.1941, în funcţia de Comandant al Diviziei a III-a Infanterie, pe front
Crucea de Fier, clasa I, la 26.03. 1942, ca şef al Marelui Cartier General al Armatei, pe front
Virtutea maritimă, III, II, I, în categoria Navigant
Răsplata Muncii pentru Învăţământ , clasa I, în 1925 şi numeroase alte ordine şi medalii.
Mihai Ricci 